Instanța competentă să se pronunțe asupra divorțului conform art. 915 Cod Procedură Civilă are competența de a se pronunța exercitării autorității părintești dacă există copii minori. Cu toții putem spune că nici o decizie nu este mai grea de cântărit și pronunțat decât aceea în care se decide soarta unui copil, mai ales atunci când acesta este un minor.
Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului, și aparține în mod egal ambilor părinți.
Având în vedere conținutul noțiunii de autoritate părintească, exercitarea acesteia presupune de fapt exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor față de copil, iar regula generală este ca autoritatea părintească să se exercite în comun, indiferent dacă părinții copilului sunt căsătoriți sau divorțati. Instanța nu poate accepta în mod automat o convenție a părților în această privință.
De la această regulă există o excepție prevăzută de art. 398 Cod civil, prin care exercitarea autoritătii părintești este făcută de către un singur părinte și anume: „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște că autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.” Codul civil nu prevede care ar fi acele motive întemeiate, dar jurisprudența de-a lungul timpului consideră că motive întemeiate pentru a justifica exercitarea autorității părintești de către un singur părinte pot fi: alcoolismul, dependența de droguri, comportamentul violent față de soție și/sau copii, o boală psihică gravă, părăsirea domiciliului comun, refuzul de a lua legătura cu minorul, lipsa de interes și de implicare în creșterea și educarea minorului.
EFECTELE DIVORȚULUI CU PRIVIRE LA RAPORTURILE DINTRE PĂRINȚI ȘI COPII LOR MINORI
În mod cu totul excepțional instanța de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire. Conform art 400 cod civil, „în lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic.” Pentru a stabili exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, instanța trebuie să aibă în vedere fapte concrete care trebuie dovedite.
În situația în care doar unul dintre părinți se implică activ în creșterea și educarea minorulu,i dar este împiedicat în demersul său de către celălalt părinte care manifestă un dezinteres total cu privire la minor, se impune ca exercitarea autorității părintești să fie făcută de acel părinte care este implicat.
Instanța care se pronunță asupra divorțului va lua decizii și în ceea ce privește autoritatea părintească atâta timp cât copilul locuiește în țara respectivă. Potrivit art. 2 din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului se prevede că „interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi la viaţa de familie.” Iar potrivit alin.(3), „principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.”
Tot în art. 2 al Legii 272/2004 alin.(6), legiuitorul a precizat cu titlu exemplificativ criteriile de determinare a interesului superior al copilului. Aceste criterii sunt:
-
- a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie;
-
- b) opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate;
-
- c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor;
-
- d) capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;
-
- e) menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.
În conformitate cu art. 17 din Legea 272/2004, copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.
La determinarea interesului superior al copilului trebuie să se aibă în vedere nevoile de dezvoltare a minorului, istoricul copilului in mod special, situațiile de abuz, neglijare, exploatare, precum și potențialele situații de risc ce pot apărea în viitor, capacitatea părinților de a răspunde nevoilor acestuia, menținerea relațiilor personale cu toate persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de atașament.
Dispoziţiile art. 401 C. civ. statuează că, în cazul în care locuinţa minorului după divorţ este stabilită la unul dintre părinţi, părintele separat de copil are dreptul de a avea legături personale cu acesta. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă va decide modalităţile de exercitare a acestui drept. Odată cu stabilirea modalității de exercitare a drepturilor părintești asupra minorului de către unul dintre părinți, instanța are obligația de a stabili în mod concret și locuința acestuia.
Conform art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că interesul copiilor trebuie să aibă prioritate față de orice alt considerent. Acest interes prezintă un dublu aspect:
-
- pe de o parte, să le garanteze copiilor o evoluție într-un mediu sănătos;
-
- pe de altă parte, să mențină legăturile acestora cu familia, cu excepția cazului în care aceasta s-a arătat a fi nedemnă, deoarece distrugerea acestei legături determină ruperea copilului de rădăcinile sale.
De aici rezultă că interesul copilului impune ca numai anumite circumstanțe cu totul excepționale să poată duce la o ruptură a unei părți a legăturii de familie și că trebuie să se facă tot posibilul ca să se păstreze relațiile personale, iar, dacă este cazul, la momentul potrivit, ”să se reconstituie” familia (cauza Amanalacchioaie c. României).
Părinții căsătoriți exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească. În cazul divorțului părinților, autoritatea părintească se exercită potrivit dispozițiilor din codul civil referitoare la efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii.
O autoritate restrânsă prin delegarea puterii decizionale către celălalt părinte poate fi varianta în care părinții își păstrează obligațiile față de copii fără să îngreuneze felul în care se desfășoară viața copilului. Pentru acest lucru, este nevoie de acordul ambilor părinți și de un avocat cu experiență în întocmirea acestui demers. Vă putem da mai multe informații pe această temă dacă ne sunați la numărul de telefon 0721.219.108.
Faptul că părinții locuiesc în țări diferite nu poate constitui un motiv temeinic pentru ca un părinte să fie exclus de la exercitarea autorității părintești (Decizia civ. nr. 61/2014 Curtea de Apel Timișoara). In absența oricăror probe și a reținerii unui motiv pentru exercitarea autorițății părintești de către unul dintre părinți, nu se poate deroga de la regula conform căreia autoritatea părintească se exercită în comun de către ambii părinți.
Autoritatea părintească va fi exercitată în mod exclusiv de către unul dintre părinți și în situația în care unul dintre aceștia este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, decăzut din exercițiul drepturilor părințești, pus sub interdicție.
Pentru exercitarea autorității părintești apreciem că se impune o analiză aprofundată din partea judecătorului chemat să se pronunţe în astfel de situații, prin raportare la situaţia specială a celor asupra cărora se răsfrâng efectele sentinţei și anume minorii.
